Pamantul se oglindeste in cer.
Pamantul e ud, cerul deasemenea.
Sunt un fel de ceas solar care nu arata niciun timp.
Poate doar o vreme, un noiembrie negru in cerul gurii,
Un noimebrie care iti infige in ceafa coltii de ploaie.
Ploaia e buna; face lucrurile sa creasca dar eu sunt din ce in ce mai mic.
Am ramas prea stramt durerii, prea ingust pentru viata ce vrea sa-mi treaca printre subsuori.
Cu pielea ajunsa o patura mult prea scurta,
Sleit de istovit cu unghiile grele
Cu privirile lungite sub propia vina,
Cu genunchii apasand mult prea tare spre centrul planetei,
De parca gravitatia ar fi crescut si ea o data cu supuratia acestui cer care se reflecta in pamant,
Sunt o coloana a infinitului,
Rupta
Care vrea tineretea inapoi.
Imi adancesc mainile in noroi;
Ce noroi pur de noiembrie, atat de obscur
la fel de intunecat inchipuie universul fara niciun fel de lumina,
Noroi de noiembrie, fara vreo alta iesire.
Il incalzesc in palme, la piept
Intind pe trup; e fierbinte. Sunt usor.
Din ce in ce mai usor, am cred o pereche de aripi
De noroi.
Il mangai cu drag.
O iubire tandra si pierduta am in brate.
Un copil mort.
Las mocirla sa ma simta, sa fie absorbita in piele;
astept cam atat cat ai numara ce nu ai trait defapt.
Apoi il dau la o parte, am pielea fina
Atat de fina parca croita din stofa de ceata.
Noiembrie;
ca o gura de aer o expir si inspir la infinit.
Noiembrie;
un hamac invizibil atarnat intre doi trandafiri,
unul abia imbobocit, celalalt uscat,
In plina ploaie.
Intins, visezi cu ochii deschisi,
Apoi adormi fara vise.
Dar Pamantul se oglindeste in mine...
Iar eu ma oglindesc in pamant.
Pamantul e ud, cerul deasemenea.
Sunt un fel de ceas solar care nu arata niciun timp.
Poate doar o vreme, un noiembrie negru in cerul gurii,
Un noimebrie care iti infige in ceafa coltii de ploaie.
Ploaia e buna; face lucrurile sa creasca dar eu sunt din ce in ce mai mic.
Am ramas prea stramt durerii, prea ingust pentru viata ce vrea sa-mi treaca printre subsuori.
Cu pielea ajunsa o patura mult prea scurta,
Sleit de istovit cu unghiile grele
Cu privirile lungite sub propia vina,
Cu genunchii apasand mult prea tare spre centrul planetei,
De parca gravitatia ar fi crescut si ea o data cu supuratia acestui cer care se reflecta in pamant,
Sunt o coloana a infinitului,
Rupta
Care vrea tineretea inapoi.
Imi adancesc mainile in noroi;
Ce noroi pur de noiembrie, atat de obscur
la fel de intunecat inchipuie universul fara niciun fel de lumina,
Noroi de noiembrie, fara vreo alta iesire.
Il incalzesc in palme, la piept
Intind pe trup; e fierbinte. Sunt usor.
Din ce in ce mai usor, am cred o pereche de aripi
De noroi.
Il mangai cu drag.
O iubire tandra si pierduta am in brate.
Un copil mort.
Las mocirla sa ma simta, sa fie absorbita in piele;
astept cam atat cat ai numara ce nu ai trait defapt.
Apoi il dau la o parte, am pielea fina
Atat de fina parca croita din stofa de ceata.
Noiembrie;
ca o gura de aer o expir si inspir la infinit.
Noiembrie;
un hamac invizibil atarnat intre doi trandafiri,
unul abia imbobocit, celalalt uscat,
In plina ploaie.
Intins, visezi cu ochii deschisi,
Apoi adormi fara vise.
Dar Pamantul se oglindeste in mine...
Iar eu ma oglindesc in pamant.
